istorie, turism cultural, cultura, istorici, studii istorie istorie, turism cultural, discutii istorie, revista istorie, articole
istorie, cultura, forum istorie, turism cultural, articole istorie citate celebre

Cauta pe site

Utilizator






Parola uitata?

Trafic


Bucuresti, martie 1906 - lupte de strada in numele limbii romane
Scris de Andrei Florin Sora   

Beraria Cooperativa, Tara, 19 martie 1906, p. 1.Istoria si limba se numara printre principalele avutii ale unui popor, constituind si un punct sensibil pentru fiecare dintre noi, o amprenta identitara, si de multe ori un teren propice al divergentelor dintre diferite grupuri sociale, religioase, etnice, etc. Acum o suta de ani, in Romania inceputului de secol XX, existau voci care invocau apararea culturii romane si a viitorului acestui neam nu numai de analfabetism, ci si de subcultura si de uitarea limbii romane, in acest ultim caz mai ales de catre elita tarii. Manifestatiile zgomotoase care de multe ori degenereaza in lupte de strada nu pot fi cauzate doar de revendicari de ordin economic, social sau politic, de multe ori revendicarile culturale si nationale sunt mult mai radicale si cu rezultate mult mai dezastruaose. Acum mai bine de un secol, functia jucata de telenovela azi apartinea (romanului) foileton, publicat periodic, pe episoade, de obicei in josul paginii, a ziarelor epocii si de asemenea vodevilurilor (specie de comedie usoara in care sunt intercalate cuplete). Pe de alta parte, rolul jucat astazi de limba engleza apartinea inca la inceput de secol XX limbii franceze, care desi  nu mai avea aceeasi vitalitate si forta ca in epoca luminilor ramanea in continuare limba elitei culturale si a diplomatiei.

Frantuzomania si elita tarii

Teatrul National din BucurestiIn Romania regelui Carol I, german si catolic de origine, limba franceza era de multe ori principalul mijloc de comunicare pentru cei ce se considerau elita politica, economica si chiar culturala a tarii. Ziaristul Constantin Bacalbasa, care ne-a lasat numeroase marturii si descrieri fermecatoare ale societatii romanesti din a doua jumatate a secolului al XIX-lea si primele decenii ale secolului al XX-lea, mentiona chiar ca pentru multi romani, mai ales pentru cei educati, a nu vorbi bine limba romana era un lucru sic, a nu vorbi bine frantuzeste era o mare rusine (Constantin  Bacalbasa, Bucurestii de altadata, vol. III, Bucuresti, 1933, p. 117). Cu toate acestea, pentru Romania anilor 1900 putem vorbi de o cultura nationala valoroasa, cu numeroase influente occidentale, dar si cu opere originale. Eram departe de inceputul secolului al XIX-lea cand Ion Eliade Radulescu cerea scrieti, numai scrieti. Existau numeroase asociatii si societati care promovau dezvoltarea culturii.

Mihail Pherekyde(1842-1928), important om politic, presedinte al Camerei Deputatilor, Figuri politice si administrative, Bucuresti, 1924Pe la 1900, din randul societatilor de binefacere cu numeroase acte caritative, dar si cu un important prestigiu se distingea societatea Obolul, condusa de sotia lui Scarlat Pherekyde, cumnata lui Mihail Pherekyde si sora lui Alexandru Marghiloman – doi importanti oameni politici ai Partidului Conservator, iar Marghiloman unul dintre cei mai bogati oameni ai tarii. Unul din mijloacele cele mai profitabile si vizibile de strangere de fonduri pentru actele de caritate il constituiau balurile de binefacere si reprezentatiile teatrale, in egala masura un cadru adecvat pentru cei ce se considerau elita de a se expune si de a iesi in evidenta. Reprezentatilile teatrale aveau un atuu in plus fata de baluri, ingaduind o mai mare vizibilitate a familiilor de vaza, si prin faptul ca actorii nu erau profesionisti si erau copiii protipendadei bucurestene. Societeatea Obolul si-a propus ca pentru zilele de 13 si 15 martie 1906 sa organizeze jucarea a patru piese pe scena Teatrului National din Bucuresti, dintre care trei erau in limba franceza. Aceste reprezentatii aveau ca scop declarat ajutorarea orfanilor si erau, dupa cum arata si un articol dedicat reprezentatiilor teatrale, un mijloc de a impaca caritatea cu petrecerea (Tara, 13 martie 1906, p. 2).

Acest eveniment ar fi trecut poate neobservat daca anumite ziare si mai ales articolele lui Nicolae Iorga (1871-1940) nu ar fi acuzat societatea Obolul, pe actori si directia Teatrului National de a fi ingaduit jucarea pe scena institutiei care ar fi trebuit sa apere limba romana a unor piese de teatru intr-o limba straina, si care, cu exceptia uneia dintre ele, erau considerate ca imorale. Iorga considera aceste reprezentatii ca o umilinta adusa poporului si limbii romane. Cu un an inainte, in 1905, Nicolae Iorga si intreaga redactie a revistei Samanatorul cerusera incetarea reprezentatiilor in limba franceza de pe scena Teatrului National, a carui functionare se datora cetatenilor romani, din randul carora cei mai multi nu cunosteau limba franceza.

Nicolae Iorga - aparatorul limbii romane

Nicolae IorgaLupta impotriva frantuzomaniei, dar si impotriva tuturor acelor actiuni care pareau a conduce la neglijarea limbii romane era dusa mai ales de Nicolae Iorga, un tanar profesor universitar. N. Iorga era de pe atunci o persoana cunoscuta si apreciata mai ales pentru calitatile sale intelectuale si luarile de opinie; profesor universitar de aproape 12 ani, la catedra de istorie universala a Universitatii Bucuresti, colaborator al mai multor reviste si periodice: Epoca, L'Independance roumaine – in limba franceza – si mai ales revista Samanatorul, al carui lider era. La fel ca in 1906, Iorga a luat mereu atitudine impotriva a ceea ce considera el nedreptate. Cel mai prolific si cel mai cunoscut istoric roman, cu multiple preocupari (istoric, politician, ziarist, scriitor, critic literar, etc.) a fost deseori acuzat de parvenitism politic, dar inainte de toate trebuie sa avem in vedere intreaga activitate a unui om si epoca in care acesta a trait.

Intr-un articol intitulat sugestiv O rugaminte, publicat in ziarul conservator Epoca in ziua de 12 martie 1906, Iorga isi facea cunoscut punctul de vedere cu privire la reprezentatiile in limba franceza ale societatii Obolul. Cititorii Epocii, si nu numai ei, erau rugati sa nu se duca la Teatrul National in zilele de 13 si 15 martie, chiar daca au cumparat deja bilete. Pe un ton impaciuitor si calm, invocand trecutul si viitorul unui neam, care nu e doar menit unei umilinte si unei batjocuri pentru toate veacurile N. Iorga ruga sa lipseasca de la reprezentatii pe oricine simte ca are o tara, pe oricine se poate gandi… la mosii, la stramosii cu suflet romanesc. Semnatarul articolului, un observator lucid al vietii sociale, politice si culturale romanesti, el insusi un vorbitor a limbii lui Moliere si Montaigne considera ca limba franceza ne subjuga, ne umileste, rupe un popor in doua creandu-se astfel o prapastie intre vorbitorii graiului nostru dispretuit si cei mari (Epoca, 12 martie 1906, p. 1). In acelasi articol, Iorga cerea, de asemenea, ca romanii sa absenteze de la conferinta lui Jules Brun, despre poezia romaneasca, programata pentru 12 martie 1906, care urma sa se desfasoare in casa noastra de conferinte a Ateneului Roman.

O rugaminte

O rugaminte nu pentru un om, pentru o grupa de oameni, pentru un partid, ci pentru acea mare fiinta nenorocita, luptand doua mii de ani cu imprejurari dusmane, pentru poporul romanesc, pentru literatura lui, pentru limba lui, pentru sufletul lui, pentru obrazul acestui neam care este obrazul nostru ...

... limba straina, care ne cotropeste, ne subjuga si ne umileste, care rupe un popor in doua, punand pe de-o parte vorbitorii graiului nostru dispretuit, iar pe de alta pe cei mari, care cugeta, simt, traiesc, iubesc, mor pentru aceasta limba.

Orice bun roman va privi aceasta reprezentatie ca o jignire a celor mai frumoase, mai nobile sentimente ce poata sa le aiba un om.

Nimeni nu o poate opri, odata ce domnul director al teatrelor a ingaduit-o, nu vom cere multimii, fie si multimii studentilor sa se amestece.

Dar rugam, prin mine, unul dintre cei multi, roaga trecutul si viitorul unui neam, rugam pe oricine simte ca are o tara ... ii rugam ... sa nu vie la Teatrul national in seara de 13 martie si in seara de 15 martie.

Au luat bilete, au facut o fapta buna pentru saraci. Sa nu vie la reprezentatie, caci ar face o fapta rea fata de sufletul chinuit al poporului.

De ce, pentru placerea lor de cateva ceasuri societatea sa strice inima fratilor lor ramasi credinciosi neamului. De ce sa ne injosim, sa ne umilim  ...

(N. Iorga, Epoca, an XII, nr. 68, 12 martie 1906, p. 1)

Tonul utilizat de Iorga nu s-a schimbat radical pe parcursul evenimentelor. S-a considerat in continuare unul din cei multi, iar in sprijinul ideilor sale au venit studentii de la Universitatea Bucuresti. Conferinta lui Jules Brun nu a mai avut loc, fiind impiedicata fara violenta de studenti.

Calea Victoriei, hotel ContinentalNicolae Iorga a urmarit sa se manifeste impotriva reprezentatiilor in limba franceza, nu numai in presa, ci si in public. La 12 martie 1906, pe culoarele Universitatii Iorga a tinut studentilor o prelegere intitulata Despre drepturile limbii nationale in statul modern (Zigu Ornea, Samanatorismul, Bucuresti, 1971, p. 206) in care a aratat cat de important este pentru un popor cultul limbii. Pentru seara urmatoare, era programata la Liga pentru unitate culturala a tuturor romanilor o conferinta intitulata Primejdia nationala a instrainarii claselor. Liga  a refuzat sa mai ofere o sala, iar singura in care a putut sa se tina conferinta a fost sala Eintracht, neincapatoare pentru sutele de manifestanti. Aici, Iorga a multumit studentilor pentru impiedicarea desfasurarii conferintei de la Ateneu si a accentuat ideea ca solidaritatea nationala nu poate exista cand nu este unitate de limba, neuitand totusi sa evidentieze sciziunea dintre tineretul aristocrat si masa poporului (Universul, 15 martie 1906, p. 3). N. Iorga nu a uitat sa sublinieze ca nu era impotriva culturii franceze si a Frantei, tara care ajutase civilizatia romana sa progreseze (Epoca, 15 martie 1906, p. 3). Pentru profesorul universitar, Teatrul National avea un rol important pentru un popor si solidaritatea sa nationala, teatrul trebuia sa fie o arma de lupta, in acel caz pentru limba romana (Nicolae Iorga, Discursuri parlamentare, Bucuresti, 1981, p.168). In fata celor prezenti din strada Eintracht, abil orator si fin psiholog, Iorga s-a intreabat ce ar face El daca ar fi student, marturisind ca s-ar aseza in fata Teatrului si ar canta Desteapta-te romane (Epoca, 15 martie 1906, p. 3). Aceasta afirmatie avea ca fundament promisiunea primita de Iorga de la prefectul politiei Dimitrie Moruzi, in legatura cu tolerarea de catre fortele de ordine a demonstratiei studentilor (Zigu Ornea, op.cit., p. 206). Alexandru Marghiloman, lider junimist si fratele doamnei Pherekyde, in numele societatii Obolul l-a rugat pe Nicolae Iorga sa nu tulbure reprezentatia. A promis in schimb, ca nu vor mai avea loc piese in limbi straine date de membrii din elita societatii (Ion Bulei, Atunci cand veacul se nastea, Bucuresti, 1990, p. 355). Dupa conferinta, circa 1500 de studenti au pornit spre piata Teatrului National, pe drum fiind huiduite firmele de pe Calea Victoriei, scrise in franceza (Epoca, 15 martie 1906, p. 3).

Lupte de strada pentru o cauza nobila

Studentii supusi sarjelor fortelor de ordine, Tara, 17 martie, p. 1Datorita unor greseli ale prefectului Moruzi, dar si a fortelor de ordine, nepregatite psihologic pentru un astfel de eveniment, o simpla manifestatie a degenerat in lupte violente. Studentii au ajuns in piata demonstrand pasnic. Radicalizarea conflictului s-a produs atunci cand studentii au incercat sa intre cu forta in teatru. Unul dintre studenti l-a jignit verbal pe directorul teatrului Alexandru Davilla, care la randul sau l-a lovit. La auzul acestei vesti multimea a devenit furioasa incercand sa se apropie si sa intre in Teatru. Fortele de ordine au sosit in piata. Aparitia acestora a amplificat dezordinea si haosul. Intre manifestanti si studenti s-a produs o incaierare, in care au fost implicati si simpli trecatori: studenti, trecatori, jandarmi si sergenti se luptau piept la piept, unii aruncau cu pietre, altii loveau cu patul pustii si cu tesacele (Universul, 15 martie 1906).

In piata au sosit in scurt timp si jandarmi calari, mai tarziu armata: doua companii din regimentul 6 vanatori, regimentul 2 rosiori, un batalion din regimentul 6 Mihai Viteazul. Manifestatia a luat proportiile unei lupte: s-au produs scene sangeroase nemaiintalnite in Bucuresti de peste 50 de ani. Fortele de ordine i-au urmarit pe studenti in localurile din vecinatate, au fost distruse berariile Cooperativa, Gambrinus, casa Torok, bacania Stefanescu, o mare parte a Pasajului Roman. S-a vorbit in presa vremii de numeroasele abuzuri pe care le-au facut fortele de ordine: oameni nevinovati batuti, chiar furturi din locuinte (Tara, 18 martie, p. 2).

Baionetelor, studentii, si nu numai ei, au raspuns cu pietre luate din pavajul strazilor si prin formarea unor baricade. Astfel, in strada Regala a fost organizata o baricada prin oprirea si rasturnarea a patru vagoane de tramvai (unele surse vorbesc de 3, 5 sau chiar 8 vagoane). Fortele de ordine au ripostat prin folosirea gloantelor oarbe. Manifestatiile nu a fost nici un moment indreptata impotriva monarhiei. Si in ziua de 13 martie, dar mai ales  in zilele urmatoare demonstrantii au intonat Imnul regal si au aratat atasamentul lor fata de rege si institutia monarhica.

Unde-i mortul? Uite mortul

Lupta de strada a luat amploare atunci cand a aparut zvonul ca unul dintre studenti ar fi murit. Ranitii erau transportati in Teatrul National, care a devenit in scurt timp un spital de campanie. Ranitii grav erau dusi la Spitalul Coltea. La ingrijirea bolnavilor au asistat nu numai manifestantii dar si persoane din lumea buna. Dupa ora 10 seara armata si jandarmii s-au retras, iar luptatorii pentru limba romana au arborat tricolorul in Piata Teatrului cantand Desteapta-te Romane si Pe-al nostru steag e scris unire. Manifestantii s-au regrupat apoi in Piata Universitatii, la statuia lui Mihai Viteazul. De aici s-au indreptat spre Prefectura in fata careia s-au produs noi incaierari.

Spre miezul noptii situatia in capitala s-a linistit. Palatul Cotroceni a fost pazit mai multe zile de importante forte militare. Regelui Carol I, care nu se afla in Bucuresti in acele momente, i s-au comunicat imediat cele intamplate, in randul membrilor guvernului si a tuturor politicienilor a domnit o stare de teama, trupele au fost consemnate la cazarma. Au fost pazite de armata institutiile statului, locuintele tuturor ministrilor si locuintele doamnelor din comitetul societatii Obolul (Universul, 16 martie 1906, p. 1). Manifestatiile din seara zilei de 13 martie au speriat pe guvernanti. La spectacolele din Piata Teatrului, trebuiau sa asiste membrii elitei bucurestene, oameni politici, principele Ferdinand si principesa Maria. Cei care au incercat sa intre in Teatru au fost bruscati de protestatari. Astfel s-a intamplat cu Petru Gradisteanu, deputatul Ciolac, prefectul Moruzi, contesa de Larisch, Take Ionescu, fiii primului ministru  Gr. G. Cantacuzino (C. Bacalbasa, op.cit, p. 116).

In randurile celor doua tabere, au fost inregistrati numerosi raniti; si  simpli bucuresteni, care nu aveau nici o legatura cu manifestatia impotriva reprezentatiilor in limba franceza au avut de suferit. Lista oficiala indica 26 de raniti din randul manifestantilor ( 16 dintre ei erau studenti) si 111 politisti , sergenti, soldati (I. Bulei, op. cit., p. 357). Din punct de vedere al numarului  victimelor, manifestantii pareau aceia care castigasera detasat lupta. Ziarele din 15 martie 1906 mentionau existenta a doi raniti grav din randul fortelor de ordine si un student mort: Aurel C. Ionescu. Prietenii studentului Ionescu i-au plans soarta, familia sa era disperata, ziarele acuzau politia si armata de crima, si toti ii cautau cadavrul, pentru ca acesta sa aiba parte  macar o inmormantare crestineasca. Numai ca studentul Ionescu, era viu si nevatamat, in momentul luptei nu s-a aflat nici macar la Bucuresti.

Manifestarea de la 13 martie 1906, in revista Furnica, an II, 1905-1906, nr. 80, p. 9, desene de A. MurnuCine a participat  la manifestatii? La inceput s-au adunat in fata Teatrului National numai studenti, circa 1500 de persoane. Influentati de cuvantarile lui Nicolae Iorga, care nu  a participat la protestele de strada, studentii nu au urmarit totusi sa provoace distrugeri. Agravarea situatiei a fost influentata de mai multe aspecte: necoordonarea fortelor de ordine, utilizarea fortei de catre aceasta atunci cand nu era cazul, comportarea directorului Teatrului fata de studenti, irascibilitatea unor membri ai elitei politice care voiau sa participe la reprezentatia de teatru. Studentilor se vor adauga treptat diverse categorii de cetateni ai capitalei. Spre orele 8-9 seara numarul celor care se opuneau reprezentatiei de la Teatrul National ajunsese la aproape 10.000 de oameni, dintre care marea majoritate nu erau studenti. Printre cei 33 de arestati de catre politie si a caror nume  a fost dat in Universul: doar 11 erau studenti, un altul era elev de liceu, si ceilalti 21 aveau diverse ocupatii: servitori, cizmari, muncitori, un cofetar, un functionar de primarie, etc. (Universul , 15 martie 1906, p. 3). Au ajuns la Tribunal 27 de persoane (nu neaparat toti arestatii, ci si instigatorii) dintre care nici unul nu era student. Acestia au fost aparati de mari avocati ai epociii ca: Barbu Delavrancea, Iancu Bratescu, P. Gradisteanu.

Intelectualii in contra acelora care dispretuiesc graiul romanesc

Alexandru Vlahuta (1858-1919), scriitor si poet, Calendarul Minervei, 1908A doua zi, 14 martie, ziua proclamarii Regatului, centrul  capitalei dezvaluia amploarea conflictului: sange pe caldaram, geamuri sparte, magazin devastate, multa politie si jandarmerie.. Demonstratiile studentilor au continuat si in zilele urmatoare. Intrunirile s-au desfasurat mai ales in fata statuii lui Mihai Viteazul de la Universitate si in Piata Teatrului. S-a cantat Desteapta-te romane, s-a scandat impotriva frantuzomaniei si, bineinteles, a fost condamnata comportarea oficialitatilor si a fortelor de ordine. Se cerea demisia lui A. Davilla din functia de director al Teatrului National. Miscarea  din Bucuresti a primit sprijinul studentilor de la Universitatea din Iasi. Bucurestenii au trimis la Iasi emisari sa anunte ce s-a intamplat. La Iasi cel mai inversunat critic impotriva modului cum a actionat politia era profesorul A. C. Cuza. Intelectualii romani au luat act de lupta pentru limba romaneasca, in ziua de 14 martie fiind convocati in sala Cercului profesorilor secundari din Calea Victoriei, numerosi profesori, scriitori si oameni de cultura. Scriitorul Alexandru Vlahuta a redactat un manifest intitulat Chemare in care se protesta in contra acelora care dispretuiesc graiul romanesc (Universul, 16 martie 1906, p. 1) si se pronunta pentru adanca iubire a limbii stramosesti si credinta in continuitatea istorica a neamului (apud. Z. Ornea, op. cit., p. 209). La initiativa lui Vlahuta si a lui Iorga in ziua de 20 martie 1906 a avut loc o conferinta in sala Dacia in care erau a fost reafirmata dorinta pentru a se lupta pentru limba romana si progresul poporului roman.

Redactia revistei Samanatorul in 1907, dupa plecarea lui Iorga, Calendarul Minervei, 1908N. Iorga a fost acuzat ca a instigat studentii pentru a-si mari capitalul politic. In ziua de 14 martie 1906, Iorga a fost chemat la Tribunal, interogat si eliberat. Cu siguranta, aceasta manifestare a dus la cresterea prestigiului lui Iorga, el a dobandit o faima care depasea sfera culturii, in care era deja o personalitate. Nicolae Iorga  se indrepta spre viata politica, multi ani dupa aceea considerand ca atunci, in 1906, era prima oara cand o credinta iesea in strada si statea in fata baionetelor infruntand moartea (Nicolae Iorga, Orizonturile mele, o viata de om asa cum a fost, Bucuresti, 1984, p. 281). Imediat dupa aceste evenimente grupul lui Iorga de la Samanatorul a organizat  un lung sir de conferinte in diferite orase din tara. Intr-o carte aparuta in acelasi an, si intitulata Lupta pentru limba romaneasca (Minerva, Bucuresti, 1906), Iorga descria firul evenimentelor si explica cauzele care au dus la actiunea din martie 1906. Raspunzand la acuzele lui N. Iorga, P. Gradisteanu, presedintele Ligii pentru unitatea culturala a tuturor romanilor il acuza de calomnie (termenii sunt insa calmi si politicosi) si de lipsa unei constante a ideilor politice si chiar in privinta ideilor  legate de cultura si istorie (Petru Gradisteanu, Domnul Nicolae Iorga si Nationalismul, Bucuresti, 1906). In octombrie 1906, Nicolae Iorga a parasit revista Samanatorul, datorita nu numai dificultatilor financiare intampinate de aceasta revista, cat mai ales conflictului de idei cu colegii sai de redactie.

Fragment dintr-o conferinta tinuta de Iorga in martie 1906 la Campulung

... Nu am absolut nimic de cerut de la nimeni. Nu am nevoie nici sa fiu deputat, de senator cred ca nu sunt inca potrivit (ilaritate); ambitie ministeriala nu am avut niciodata; n-am talent administrativ si nu caut sa fac administratie, n-am noroc de banii nimanui, dar ma intereseaza acest fapt, daca tara este condusa cinstit, daca nevoile acestei teri sunt ascultate, daca sperantele ei sunt simtite.

(Din documentele noastre. Anarhisti inainte de anarhie in Supliment la Neamul Romanesc, Biblioteca nationalista nr. 10,  27 februarie 1909, p. 4)

Actiuni regizate din umbra sau spontaneitatea studentilor?

Miscarea pentru limba romana a fost considerata de unii oameni politici ca o modalitate de a rasturna pe conservatori de la putere sau de a subrezi sistemul politic din Romania. Presa guvernamentala (Actiunea, La Roumanie, Patriotul), considera evenimentele regizate din umbra de junimisti, bazandu-se pe legatura lui Iorga cu aceasta formatiune politica. Unii conservatori considerau chiar ca prefectul Moruzi coalizase cu junimistii si contribuise la agravarea conflictului. Au aparut zvonuri potrivit carora junimistii sponsorizasera pe studenti cu 20.000 lei. Totusi, aceste acuze nu aveau nici o acoperire. In zilele urmatoare formatiunile politice vorbind despre acest eveniment au urmarit o linie normala astfel ca liberalii nu s-au pronuntat impotriva studentilor, dar au atacat guvernul. La fel au procedat si junimistii, dar atacurile lor la adresa guvernului au fost si mai violente. Cercurile socialiste (Romania Muncitoare) au refuzat sa se alature lui Iorga, considerand ca acesta reprezenta interesele unor grupari reactionare (Dan Berindei, Bucurestii anului 1906 si ai rascoalei din 1907, in „Materiale de Istorie si Muzeografie”, vol II, Bucuresti, 1965, p. 231).

Manifestatiile din martie 1906, violenta cu care au avut loc, s-au datorat mai multor motive. Autoritatile nu au reusit sa faca fata unui moment de criza. Actiunile fortelor de ordine nu au fost coordonate. Cauza izbucnirii acestor confruntari dupa aproape 100 de ani de la evenimente, poate trezi nedumeriri: s-a varsat sange pentru a impune limba romana. Studentii, dar si Nicolae Iorga au aratat ca nu s-au ridicat impotriva limbii franceze, ci contra unei parti a societatii noastre, care se leapada de limba romaneasca (Universul, 16 martie 1906, p. 1). Nu Franta era cea vizata, si nici cultura si civilizatia franceza. In  ziua de 14 martie studentii s-au dus la Legatia Franceza, declarand ca manifestatia nu a fost impotriva Frantei ci impotriva maniei de a vorbi frantuzeste. Demonstratia pentru limba si literatura romana si-a atins scopurile enuntate, nu a mai fost data nici o reprezentatie pe scena Teatrului National in limbi straine.

Datorita incidentelor din 13 martie, opinia publica si factorii decizionali au constientizat pericolul indepartarii de limba si literatura romana. Miscarea impotriva frantuzomaniei s-a bucurat in presa de aprecieri pozitive, condamnandu-se utilizarea excesiva a limbii franceze de catre elite. Se folosea ca mijloc de comparatie perioada fanariota cand in mediile cultivate limba greaca era predominanta in fata limbii romane Erau acuzati de departarea de idealurile nationale clasele superioare, acelea carora pozitia sociala si averea le impunea tocmai datoria de a da pilde de nationalism (Dimineata, 16 martie 1906, p. 1). Actiunea de la 13 martie 1906  nu a fost  doar o manifestatie in favoarea  limbii romane, s-a demonstrat si impotriva acelora care faceau politica tarii si impotriva diferentelor sociale.

 

Bibliografie complementara

BACALBASA Constantin, Bucurestii de altadata, vol III, Bucuresti, 1933

BERINDEI Dan, Bucurestii anului 1906 si ai Rascoalei din 1907, in „Materiale de istorie si Muzeografie”, vol. II, 1965

BULEI Ion, Atunci cand veacul se nastea, lumea romaneasca 1900-1908, Bucuresti, 1990

ELIADE Pompiliu, Influenta franceza asupra spiritului public in Romania. Originile. Studiu asupra starii societatii romanesti in vremea domniilor fanariote, ed. a II-a, Bucuresti, 2000

GRADISTEANU Petru, Domnul Nicolae Iorga si Nationalismul, Bucuresti, 1906

IORGA Nicolae, Discursuri parlamentare, 1907-1917, Bucuresti, 1981

IORGA Nicolae, Lupta pentru limba romaneasca – Acte si lamuriri privitoare la faptele din Martie 1906, Bucuresti, 1906

IORGA Nicolae, Orizonturile mele. O viata de om asa cum a fost, Bucuresti, 1984

LOVINESCU Eugen, Istoria civilizatiei romane moderne, Bucuresti, 1997

NAGY-TALAVERA Nicholas M., N. Iorga. O biografie, Iasi, 1999

OLDSON William, The historical and nationalistic thought of Nicolae Iorga, East European Quarterly, Boulder, 1973

ORNEA Zigu, Samanatorismul, ed. a III-a, Bucuresti, 1998

PAVLOFF George, Neculai Iorga et Cie sau un vis cu cinci capitule, Iasi, 1906.

RUSU L. P., N. Iorga. Cuvinte adevarate, Bucuresti, 1907

THEODORESCU Barbu, Nicolae Iorga, Bucuresti, 1976