istorie, turism cultural, cultura, istorici, studii istorie istorie, turism cultural, discutii istorie, revista istorie, articole
istorie, cultura, forum istorie, turism cultural, articole istorie citate celebre

Cauta pe site

Utilizator






Parola uitata?

Trafic


Sistemul politic francez (1815-1848)
Scris de Robert Ungureanu   

Louis XVIII, pictura de Francois Gerard In 1815, Franta  din punct de vedere politic, social, economic este divizata in doua tabere. Cele doua tendinte  se manifesta prin  divizarea populatiei: cei care doresc  sa pastreze cuceririle revolutiei si cei care se pronunta pentru o intoarcere la "l’Ancien Regime". Restauratia urmeaza ca regim politic Imperiului lui Napoleon Bonaparte. La baza Restauratiei se afla Charta acordata in anul 1814 de regele Ludovic al XVIII-lea (1814-1815, 1815-1824) poporului francez, un compromis intre „Ancien Regime” si mostenirea revolutionara. Viata politica franceza se organizeaza in jurul regelui si al celor doua camere: Camera Pairilor si Camera Deputatilor. In aceasta perioada principalele curente politice sunt reprezentate de liberali si de ultra-regalisti.

In prima jumatate a secolului al XIX-lea, in Franta se constituie asociatii politice  ce anunta partidele moderne. Istoriografia franceza foloseste termenii „le parti ultra” sau „le tiers parti” , dar acesti termeni  nu trebuie sa ne induca in eroare.  Notiunea de partid nu are acelasi inteles la inceputul secolului al XIX-lea, cu ceea ce  reprezinta astazi acest termen. Benjamin Constant defineste in 1816, cuvantul partid astfel: „o reuniune de oameni care profeseaza o aceeasi credinta, o aceeasi doctrina politica” (H. Neant, La politique en France, Hachette, Paris, 1996, p. 186). Doar in secolul al XX-lea se ajunge ca un partid sa aiba patru caracteristici: o organizare durabila, o reprezentare la nivel national, dorinta de a prelua puterea si de a o exercita, grija de a obtine sprijin popular (Neant,  p. 186).

Prima  dintre  asociatiile  ce anunta partidele politice, in Franta este gruparea ultra-regalista. Deputatii ultra-regalisti se reunesc regulat la locuinta unuia dintre ei, deputatul Piet, unde delibereaza asupra directiei pe care sa o urmeze, in Parlament. Ideologia ultra este pusa in evidenta mai ales in raport cu liberalismul. Opozitia dintre cele doua curente se observa sub toate aspectele: in privinta sistemului de alegere si de vot, a libertatii presei, a bunurilor nationale, a raporturilor dintre Biserica si Stat. Ultra-regalismul reia ideile contra-revolutiei, respinge orice forma de centralism, este declarata fidelitatea fata de Biserica Catolica si fata de Rege, se considera necesar unirea tronului si a altarului. Sunt pentru drapelul alb impotriva celui tricolor, sunt pentru abolirea Chartei si pentru reconstituirea marii proprietati. Nu au un singur sef  sau un inalt for de decizie clar constituit. Exista mai multe personalitati: Villele, Bonald, Vitrolles, Chateaubriand in jurul carora, se formeaza centre de putere, dar care nu sunt rupte una de celelalte. Partidul  „ultra” este sprijinit de o parte a familiei de Bourbon, in special de fratele regelui, contele d' Artois. Ludovic (Louis) al XVIII-lea, opteaza pentru o pozitie de mijloc intre liberali si ultra. Odata cu ascensiunea la tron a lui Carol (Charles) al X-lea (1824-1830), ultra-regalistii ajung la guvernare. Calitatea de prima forta politica a tarii nu este suficienta pentru a mentine o coeziune puternica. Se formeaza doua poluri, spre care ultra-regalistii evolueaza in anii urmatori, unul dintre ele este reprezentat de La Bourdonnaye si celalalt de Chateaubriand (J. Tulard, Les revolutions de 1789 a 1851, Fayard, 1985, p. 342). Partidul ultra este dublat de asociatii secrete „Les Chevaliers  de la Foi” si „L'Anneau”. Ziarele de orientare ultra-regalista sunt numeroase: „Gazette de France”, „Le Conservateur”, coordonat de Chateaubriand , „La Quotidienne”, „Le Drapeau Blanc”.

Charles X, pictura de IngresDe cealalta parte, liberalii se erijeaza in aparatori ai libertatii, programul lor are ca baza „Declaratia Drepturilor francezilor si a principiilor fundamentale ale constitutiei lor”, votata de Camera celor 100 de zile. Daca la inceput nu sunt ostili Bourbonilor, intrarea elementelor bonapartiste va duce la radicalizarea miscarii mai ales dupa 1818. Liberalii fac apel la mase, la amintirea epopeei napoleoniene. Principalul ziar de orientare liberala este "Le Constitutionnel". In Parlament se formeaza un grup liberal reprezentat de deputatii Benjamin Constant, Manuel, La Fayette, numit  „le tiers parti”.

Pentru sustinerea guvernului, in timpul lui Ludovic al XVIII-lea se formeazapartidul constitutional. Cei mai de seama sustinatori ai acestei grupari sunt Molé, Royer Collard, Pasquier. Doctrina lor este simpla „baza dreptului nostru este Charta, contract fundamental intre legitimitate si natiune” (A. Jardin, A. J. Tudesq, La France des notables, 1.  L'evolution generale 1815-1848, Seuil, 1973, p. 99). Guvernul si partidul constitutional sunt sprijinite de jurnale ca: „Le Moniteur” sau „Le Journal de la France”.

Alaturi de societatile secrete ultra-regaliste in Franta, exista  si asociatii secrete  liberale ca de exemplu „Carboneria”. Aceasta incearca in mai multe randuri sa organizeze Revolutia pe teritoriul Frantei: in 1821 la Saumur.

Intre 1828-1829 opozitia devine puternic anti-dinastica se formeaza o grupare republicana al carui program este expus in „La Tribune des Departements”, „La Jeune France”.

La dreapta spectrului politic apare o alta miscare politica, orleanistii, ce sprijina ascensiunea la tron a ducelui d' Orleans . Principalul sprijin al acestei grupari  este ziarul "Le National" de orientare liberala. Trebuie mentionat ca in perioada 1815-1848 ziarele tin deseori loc partidelor politice, in paginile lor sunt expuse adevarate programe politice. Perioada 1815-1848, se caracterizeaza si prin mari diferente fata de epoca napoleoniana in ceea ce priveste sistemul electoral. Intre 1815-1830 se desfasoara mai multe alegeri, dar cele mai importante sunt cele din 1815, 1817, 1819, 1824.

Problema cea mai mare dupa 1815 este cine are dreptul sa voteze sau sa fie ales.  In privinta sistemului electoral, exista in randul clasei politice franceze mai multe tendinte. Ultra-regalistii se pronunta initial pentru vot, bazandu-se pe ipoteza corecta ca masele taranesti majoritare, vor vota cu monarhistii sub influenta marilor proprietari funciar. In aceste conditii monarhia s-ar fi sprijinit  pe masa rurala. Liberalii si nu numai ei considera sistemul electoral bazat pe cens drept solutia cea mai buna. Discutii se poarta pe tema censului, din punct de vedere cantitativ.

Daca in timpul Revolutiei se ajunge la vot universal, dupa 1814  dreptul de vot este drastic limitat pe baza censului. La 1814, potrivit Chartei, varsta minima pentru a alege deputati era de 21 de ani, iar pentru a fi ales 25 de ani. In acel an tinand cont de cens erau 72000 electori dintre care 48500 isi exercita dreptul de vot.

In februarie 1817 este promulgata legea Laine care acorda drept de vot tuturor cetatenilor care varsa catre stat impozite  mai mari de 300 de franci .Pentru a fi ales deputat este necesar 1000 de franci impozit. Varsta minima pentru a alege este de 30 de ani iar pentru a fi ales  de 40 de ani.

Camera Deputatilor este reinnoita cu o cincime in fiecare an. Numarul deputatilor este in august 1815 de 402, dintre care 9/10 regalisti. Legea electorala favorizeaza fraudele electorale.  Electorii se reunesc intr-un colegiu unic la resedinta departamentului.

La 30 iunie 1820 este adoptata legea dublului vot, electorii care au un cens ridicat voteaza de doua ori, prima oara cu toti ceilalti pentru a desemna 258 de deputati de arondismente. O a doua votare o exercita numai ei la nivelul departamentelor pentru a numi alti 172 de deputati (2/5 din totalul deputatilor). Numarul membrilor Camerei Deputatilor  ajunge astfel la 430. Legea dublului vot asigura predominanta marilor proprietari de pamant. Corpul electoral reprezinta un procentaj variabil din populatie, schimbarea populatiei in functie de categoria de varsta  este vizibila in plan social dar mai putin in viata politica.

Revolutia de la 1830 aduce pe tronul Frantei pe Ludovic Filip I. Noul regim nu este o continuare a celui precedent,  notiunea legitimitatii pentru noul rege dispare (J. Tulard, Les revolutions de 1789 a 1851, Fayard, 1985, p. 362). Ludovic Filip nu mai este un suveran de drept divin, el este un monarh in virtutea unui contract dintre reprezentantii poporului si el (J. C. Petitfils, La droite en France de 1789 a nos jours, P.U.F, Paris, 1989, p. 30) . Noul regim inaugureaza si o noua conceptie a parlamentarismului  .

Pentru 1830-1848 putem distinge doua tendinte politice: pe de-o parte gruparile constitutionale, pe de alta parte, "partidele" anti-dinastice (legitimisti, republicani, bonapartisti). Nu se poate vorbi inca de adevarate partide politice, exista curente si tendinte, orleanismul este unul dintre ele.

Orleanismul este mai mult decat o miscare de adeziune fata de Ludovic Filip, fidelitatea lor fata de casa de Orleans nu este decat un aspect secundar al ideologiei acestui curent politic. Orleanismul era un liberalism conservator, o notiune moderna si laica a monarhiei (Rene Remond, Les droites en France, Aubier, 1982, p. 87). O mare parte a sprijinitorilor regimului sunt de orientare liberala.  Albert Thibaudet definea orleanismul astfel: "nu este un partid , ci o stare de spirit " dorind sa puna in evidenta faptul ca orleanismul se bazeaza pe o  ideologie14. In randul acestui curent exista mai multe grupuri, numite partidele constitutionale. In centru dreapta se afla oameni ca Guizot, Royer-Collard sau ducele de Broglie. Acestia considera ca ordinea nascuta din Revolutia din 1830 trebuie aparata impotriva oricarei tentative de subversiune (. Chevalier si  G. Cognac, Histoire des institutions et des regimes politiques de la France de 1789 a nos jours, Dalloz, Paris, 1991, p.177). Prin Guizot sunt adeptii imobilismului. Orleanistii refuza cu inversunare atat ideile extremei drepte cat si cele ale extremei stangi, adopta o pozitie de mijloc.

Dupa 1830 liberalismul se deplaseaza progresiv spre dreapta dupa ce reprezentase sperantele stangii. In viata politica orleanistii sunt in lupta atat cu stanga, cat si cu dreapta. Adeptii sai sunt pentru descentralizare, in materie economica adopta principii liberale ("laissez faire, laissez passer"), in politica externa sunt rezervati. O parte a acestor idei mai ales cele economice sunt uitate odata ajunsi la putere.

La centru stanga se gaseste gruparea lui Adolphe Thiers sustinut de oameni politici ca Remusat si Duvergier de Hauranne. Alaturi de aceste tendinte mai exista una numita si stanga dinastica condusa de Daupin.

Thiers si mai ales Daupin militeaza pentru o monarhie parlamentara de tip englez dupa principiul "regele domneste si nu guverneaza". Sustin noi reforme electorale si parlamentare .

Opozitia de dreapta este reprezentata de legitimisti. Legitimismul este inainte de toate un curent politic ce isi declara fidelitate fata de Bourboni, fata de o societate rurala si fata de Biserica Catolica.

Miscarea regalista este slabita dupa 1830  si datorita divergentelor referitoare la dreptul ascensiunii la tron ducele d' Angouleme si contele de Chambord, viitorul duce de Bordeaux. Dupa 1844 contele de Chambord devine unicul pretendent la tron.

Doctrina legitimista este pentru descentralizare, pentru ea, familia este baza societatii care trebuie  aparata. Fidelii Bourbonilor se constituie in societati secrete. Legitimistii sunt numerosi in vest, in sud-est, exista sustinatori din toate clasele sociale, dar predominanta este aristocratia. Se poate vorbi si de un neolegitimism popular reprezentat de o generatie mai tanara, formata  din studenti, mici burghezi .

In aceasta perioada apare o miscare politica ce are in centru persoana lui Napoleon Louis Bonaparte, nepotul imparatului Napoleon I. Monarhia din iulie nu a facut decat sa grabeasca ascensiunea acestuia. Louis Napoleon profita de cresterea prestigiului unchiului sau. In doua randuri incearca sa rastoarne ordinea existenta, prin doua lovituri de stat lipsite de sprijin popular. Este inchis.

La inceputul secolului XIX in Europa isi face aparitia un nou curent politic: socialismul. La origine, socialismul nu este decat un simplu aspect al unei notiuni morale opusa individualismului. Mai ales dupa 1830 socialismul isi incepe ascensiunea . Pana in preajma anului 1848 Franta este principala tara in care se manifesta acest curent reprezentat prin saint-simonisti, Victor Considerant, Auguste Blanqui si mai ales P. J. Proudhon (1840 - "Ce este proprietatea"). Stanga republicana reuseste sa intre in parlament dar este reprezentata doar de o minoritate redusa, nu exista in randul lor o coeziune puternica.

Ludovic Filip dIn timpul lui Ludovic Filip sunt organizate mai multe alegeri, in 1834, 1837, 1839, 1842,1846. Noua Charta, de fapt revizuirea celei din 1814 duce la modificarea sistemului electoral. Cea mai importanta reforma electorala din timpul  lui Ludovic Filip este legea din 31 aprilie 1831. Censul este micsorat de la 300 la 200 de franci pentru electori si de la 1000 la 500 de franci pentru eligibili. Pentru un numar restrans de persoane (membri si membri corespondenti ai Institutului), censul este stabilit la 100 de franci. Varsta minima pentru a vota sau pentru a fi ales este si ea modificata de la 30 de ani la 25 de ani in primul caz si de la 40 la 30 de ani pentru a putea candida la functia de deputat. Aceasta lege suprima dublul colegiu electoral, dar nu mareste decat modest sufragiul cenzitar. La 1831 numarul cetatenilor ce au dreptul de a alege deputati creste de la aproximativ 90000 la 167000 votanti.

Progresul economic si imbogatirea burgheziei duce marirea numarului de alegatori  la 248000 in 1847 pentru o populatie totala de 35,5 milioane locuitori. Clasificarea sociala a votantilor arata ca 80% dintre ei sunt proprietari funciari, 15% sunt comercianti si industriasi , 5% sunt functionari , avocati, medici (Tulard, p. 452). Din 25000 de persoane eligibile, in 1846 numarul candidatilor este de 4000, majoritatea celor alesi in Camera sunt functionari sau care exercita profesiuni liberale. Proprietarii  funciari nu reprezinta mai mult de un sfert din numarul deputatilor. In 1839 se reclama o largire a dreptului electoral destinata sa dea drept de vot tuturor membrilor garzii nationale.

In ceea ce priveste viata politica, perioada 1830-1848  este confruntata cu doua  mari probleme: necesitatea unei reforme electorale si a unei reforme parlamentare. Prin actiunile de reformare se doreste interzicerea functionarilor publici de a fi deputati. O  mare parte a oamenilor politici francezi militeaza pentru largirea corpului electoral, pentru a se ajunge la 500000 de votanti. In 1847 Duvergier de Hauranne propune o scadere a censului la 100 de franci si dreptul de a vota pentru  cei cu diploma. Maririi corpului electoral se impotrivesc regele si Guizot. Acesta din urma considera ca o crestere  a bogatiei publice  ar  mari  corpul electoral.  

Revolutia din  februarie 1848 duce la proclamarea Republicii. Este instituit sufragiul universal, este suprimata sclavia apare preocuparea pentru situatia muncitorilor. Revolutia a avut in aparenta cauze politice, dar in realitate au contat in special cauzele sociale.

 

BIBLIOGRAFIE

  • Jean Charles Chevalier, Gerard Cognac, Histoire des institutions et des regimes politiques de la France de 1789 a nos jours, Dalloz, Paris, 1991.
  • Jean-Marie Coteret, Claude Emari, Les systemes electoraux, P.U.F., Paris, 1990.
  • A. Jardin, A. J Tudesq; La France des notables, vol. I, L'evolution generale 1815-1848, Editions du Seuil, Paris, 1973.
  • Jean Tulard, Les Revolutions de 1789 a 1851, Fayard, Paris, 1985.
  • Hubert Neant, La politique en France, Hachette, Paris, 1996.
  • Jean Charles Petitfils, La droite en France de 1789 a nos jours, P.U.F.,Paris, 1989.
  • Rene Remond, Les droites en France, Aubier, 1982.
  • Claude Willard, Socialisme et communisme francais, Armand Colin, Paris, 1978.
 
{moscomment}