istorie, turism cultural, cultura, istorici, studii istorie istorie, turism cultural, discutii istorie, revista istorie, articole
istorie, cultura, forum istorie, turism cultural, articole istorie citate celebre

Cauta pe site

Utilizator






Parola uitata?

Trafic


Istoria alimentarii cu apa a orasului Bucuresti, 1859-1940
Scris de Andrei Florin Sora   
Sacagiu in BucurestiAnul 1859, anul unirii Tarii Romanesti si a Moldovei, este un moment important al istoriei romanilor cu multiple consecinte pentru viitor. Epoca lui Cuza consolideaza pozitia orasului Bucuresti drept capitala tarii. In a doua jumatate a secolului al XIX-lea apa murdara a Dambovitei sau a fantanilor reprezinta sursa de apa de baut a bucurestenilor. Obtinerea apei potabile de buna calitate devine un obiectiv al municipalitatii capitalei, materializat insa greu si intr-o durata de timp indelungata.
 
In deceniile sapte si opt municipalitatea Bucurestiului realizeaza planul general de lucrari edilitare: pavarea strazilor, rectificarea si adancirea cursului Dambovitei, asigurarea apei potabile de buna calitate. Alimentarea cu apa potabila a capitalei face obiectul mai multor proiecte si licitatii: in 1869 sunt discutate propunerile inginerului Fraycinet, in 1872 este dezbatut de catre Consiliul Comunal un proiect al inginerului francez Charlier (F. Georgescu, A. Cebuc, P. Daiche, Probleme edilitare bucurestene, Bucuresti, 1966, p.40). In acelasi an, Primaria organizeaza o licitatie dupa planurile inginerului german Lindley. Cu toate ca existau mai multi ofertanti, nu a fost ales nici unul. In anul 1875 consiliul comunal insarcineaza cu intocmirea unui plan Societatea Cailor Ferate Romane, condusa in acel moment de inginerul Guilloux. Aceasta societate urma sa intocmeasca un proiect complet pentru alimentarea cu apa a Bucurestiului, proiect finalizat in 1876. Lucrarile urmeaza a fi executate de catre Societatea Cailor Ferate Romane. Planul inginerului Guilloux prevede aducerea apei din Dambovita in aval de Bucuresti, la Lungulet (27,5 km amonte de oras) si purificarea apei printr-o galerie, ce urma a indeplini rolul de filtru. De aici apa urma a pleca spre doua rezervoare ce trebuiau sa fie construite unul pe Soseaua Kiseleff (capacitate de 6000 mc), iar celalalt  pe dealul Spirii ( capacitate 6000 mc). Reteaua de distributie ar fi avut 101839 m iar proiectul era prevazut a costa  costa 10,5 milioane lei (M. Tarna, Alimentarea cu apa potabila si amenajarea sistemului de canalizare in Bucuresti, in "Materiale de istorie si Muzeografie", XII, 1997, p.114). Datorita Razboiului de Independenta lucrarile sunt intrerupte.

Fantana in BucurestiDupa razboi (1877-1878), in 1879 vin la Bucuresti inginerii Culmann, Burkly-Ziegler (ambii de la Zurich) si francezul Lalanne, pentru a examina proiectele incepute de Guilloux privitoare la aducerea apei si canalizarea strazilor. Cu aceasta ocazie inginerul Lalanne intocmeste un raport al alimentarii cu apa din Bucuresti, astfel ca existau 188 de instalatii particulare, 10,5 km de conducte, un consum zilnic de 1200 mc cubi. Culmann si Burkly-Ziegler preiau in anul 1880 conducerea lucrarilor de canalizare si aducere a apei in oras. Culmann moare in 1882, Burkly-Zigler continua lucrarile, supravegheate de o echipa compusa din trei ingineri romani. Proiectul lui Burkly-Ziegler si Culmann prevedea aducerea apei din Dambovita. Pentru captarea, filtrarea apei si aducerea ei in oras este organizata o licitatie  (16/28 septembrie 1880), castigatoare este Societatea Romana de Constructii, condusa de generalul Falcoianu. Se construiesc la Arcuda trei bazine de 1000 m lungime si 10 m latime pentru decantarea apei, iar la Bicu, doua bazine de filtrare a 1000 m lungime si 10 m latime. Aceste bazine erau filtre cu nisip.  Mentionam ca filtrele de nisip s-au folosit pentru prima oara in Anglia in 1829. Un canal in lungime de 15 km trebuia sa aduca apa filtrata si decantata in rezervorul de la Cotroceni, cu o capacitate de 10000 mc. Contractul prevede finalizarea lucrarilor pana in 1884, in realitate lucrarile nu s-au incheiat decat in anul 1889. Distribuirea apei in oras face obiectul altei licitatii, organizata in februarie 1886 si castigata de Compania Generala de Conducte de Apa din Liege. Debitul statiei de la Arcuda-Bicu prevazut de constructori era de 40000 mc zi, apa decantata si filtrata (E. Radu, Alimentarea cu apa a oraselor, Bucuresti, 1903, p. 36), cantitate obtinuta foarte rar si fara a avea calitatea ceruta. In timpul verii, nu se ajunge decat la o productie de 28000 mc, de multe ori era doar decantata. Iarna, filtrele deseori ingheata. Constructia defectuoasa si peretii din lemn sunt motivele principale. La Arcuda sunt intreprinse mai multe lucrari de reparatii si de modernizare in anii 1891, 1905, 1910, 1914.

Ecluzele de la ArcudaNecesitatea unei bune distributii a apei potabile impune la Grozavesti construirea unei uzine electrice pentru pomparea apei, lucrare executata de firma Echer-Weiss din Zurich (1885-1888). Intre 1890-1891 este finalizat rezervorul compensator de la Iancului (Foisorul de Foc). Acesta nu a servit scopurilor pentru care a fost prevazut deoarece, la 1891 pompele de la Grozavesti nu erau suficient de puternice. Ridicarea apei in rezervor nu s-a produs decat in 1924, insa atunci, nu s-a mai considerat necesar utilizarea darea  sa in exploatare.

Instalatiile de la Bicu-Arcuda, si modul in care apa este decantata si filtrata, nasc inca din faza  de constructie, puternice controverse. Se critica durata efectuarii lucrarii, costul foarte mare si realizarea din lemn a peretilor filtrelor. Acestor critici se adauga si alte nemultumiri: calitatea apei, cantitatea insuficienta, faptul ca apa nu avea o temperatura constanta (iarna aproape 0 0C, vara app. 26 0C). De multe ori apa este doar decantata, fara a mai fi filtrata. Asupra calitatii apei obtinute la Bicu-Arcuda atrag atentia Elie Radu , Victor Babes, A. Urbeanu.

Foisorul de focCalitatii apei se adauga insuficienta ei. In opinia Municipalitatii una dintre cauze este risipa. La 27 noiembrie 1894 este intocmit un regulament, ce prevede obligativitatea bucurestenilor de a se abona la serviciile de salubritate daca proprietatile lor  sunt situate pe strazi prevazute cu conducte publice si aparate de distributie. Administratia nu are fata de abonati nici o obligatie. Costurile lucrarilor de la Bicu-Arcuda se ridica la 8 milioane lei, iar lucrarile pentru distribuirea apei in oras la 3.725.338 lei. Cu toate acestea, lucrarile de la Bacu-Arcuda nu reusesc sa rezolve problema apei in Bucuresti, iar calitatea ei lasa mult de dorit. In 1888 exista aproape 1000 de puturi, dintre care 97,8% dintre ele contin o apa periculoasa pentru sanatatea publica (Bratescu, Sanatatea bucurestenilor,(1862-1944), Editura Medicala, Bucuresti, 1970, p. 78). Specialistii romani si straini, dar si municipalitatea cauta noi solutii pentru a creste cantitatea si calitatea apei potabile.

Inginerul Elie RaduPerioada 1880-1918 este fecunda in ceea ce priveste realizarea de proiecte si planuri pentru reteaua de distributie a apei potabile. Daca primele proiecte prevad aducerea apei din Dambovita dupa 1890 se cauta si alte surse de apa. Elie Radu  propune alimentarea orasului cu apa subterana, prin puturi construite cu aer comprimat, considerand alimentarea Bucurestiului cu apa subterana un lucru benefic, datorita abundentei si a calitatii izvoarelor subterane din jurul capitalei (Radu, p. 36). Elie Radu aminteste ca multe mari orase utilizeaza apa subterana sau izvoarele de munte: Paris (1865), Leipzig (1886),Viena (1873). La inceputul deceniului noua se fac mai multe sondaje, in zone din apropierea orasului: la Bicu, Joita, Magurele, Chiajna, dar si la Contesti si Titu. Se cauta gasirea unor solutii, a unor izvoare care sa indeplineasca mai multe criterii: apropierea de Bucuresti, calitatea apei, cantitatea ce poate fi obtinuta. Surse importante pentru alimentarea Bucurestiului cu apa potabila sunt considerate izvoarele raurilor Teleajan, Prahova, Dambovita, Ialomita. O alta solutie luata in considerare este forarea de puturi in zona colinara. In 1895 un raport al inginerilor germani Thiem si Lindley arata necesitatea repararii filtrelor de la Bicu si a gasirii unor noi surse de apa.

Platoul Bragadiru face obiectul mai multor prospectii, iar apa subterana din aceasta zona este analizata de V. Babes si C.I. Istrati. Primaria capitalei opteaza pentru a obtine apa necesara Bucurestilor prin captarea apelor subterane din sud-vestul orasului, din zona Bragadiru. Elie Radu cel care studiase apele subterane din aceasta zona este numit director al lucrarilor de la Bragadiru. Intre anii 1899-1901, lucrarile sunt realizate de o societate particulara, pentru ca dupa 1901, se fie executate in regie. Statia de captare a apei de la Bragadiru cuprindea 20 de puturi si se intindea intre  Clinceni si Soseaua Bucuresti-Domnesti. Rezervoarele colectoare de la Bragadiru sunt initial in numar de doua, de aici prin apeducte apa ajunge la Grozavesti. Construirea statiei de la Bragadiru are efecte pozitive pentru Bucuresti, creste calitatea si cantitatea apei potabile.

Statiilor de la Bicu-Arcuda si Bragadiru se adauga statia de la Ulmi, construita intre 1906-1908. Sistemul de captare este alcatuit din 228 de puturi de mica adancime (9-16 m) pe o lungime de 6,3 km intre raurile Sabar si Ciorogarla. Apa se scoate prin sifonare (aspiratie), este adusa in rezervorul de la Cotroceni, printr-o conducta, "prin cadere naturala cu o cheltuiala mica" (D. Buttescu, Apa ce se bea in Bucuresti, Imprimeria Nationala,Bucuresti,193-, p. 14).

Alaturi de lucrarile de captare a apei la fel de importanta  insa cu costuri imense era problema retelei de distributie si cresterea numarului de beneficiari. Reteaua de distributie ajunge in 1901 la  peste 170 km, iar numarul abonatilor pentru acelasi an este de 5000, la o populatie de aproape 300000 locuitori. Consumul de apa in medie pe zi pentru anul 1901 este de 54000 mc. Taxarea se face in functie de numarul camerelor fara a se tine seama de consum. Aceasta modalitate favorizeaza risipa de apa. in anul 1901 Primaria initiaza un proiect pentru introducerea contoarelor. Pana in anul 1910 sunt instalate 2258 contoare, numar insa insuficient. Un regulament, aprobat de Consiliul Comunal la 19 iunie 1908, stabileste taxele anuale pentru apa si canal. Se stipuleaza obligativitatea introducerii apei si a canalizarii de catre locuitorii orasului (Probleme edilitare bucurestene, p. 67). Un alt regulament privitor la taxele pentru apa prevede plata in rate pentru abonatii saraci. In 1906 inginerul german Lindley imparte reteaua de distributie a Bucurestiului in doua sectoare: o zona de jos si o zona cu o altitudine mai mare.

In timpul primului razboi mondial alimentarea cu apa a bucurestenilor este deficitara, iar reteaua de distributie si instalatiile sunt neglijate, intrand intr-o stare de degradare. Lucrari de reparatii sau noi lucrari nu sunt efectuate decat dupa 1923.

Un factor pozitiv ce contribuie la cresterea calitatii si numarului lucrarilor  edilitare, efectuate in Bucuresti il constituie infiintarea in anul 1923, a Uzinelor Comunale Bucuresti (U.C.B.), prin concentrarea tuturor intreprinderilor de utilitate publica intr-una singura. Legea "Administrarea si exploatarea U.C.B." din 21 iulie 1923, stabileste modul de functionare a acestei regii.

In perioada 1923-1940 sunt facute mai multe lucrari pentru a asigura alimentarea cu apa potabila in bune conditii: presiune, numar mic de agenti patogeni si substante organice, cantitate suficienta indiferent de anotimp.

Uzina de la GrozavestiActivitatea U.C.B. vizeaza mai multe directii, una dintre acestea este cresterea cantitatii de apa potabila si astfel acoperirea necesarului capitalei. In acest scop se efectueaza lucrari de modernizare si de marire a statiilor existente la Arcuda, Bragadiru, Ulmi. Intre 1926-1927 statia de la Arcuda este dotata cu instalatii moderne de limpezire si prefiltrare a apei. Intre 1927-1932 sunt refacute filtrele (peretii bazinelor de filtrare sunt construiti din beton). Sunt modernizate rezervoarele de la Cotroceni, Bragadiru, Uzina de Apa de la Grozavesti.

Numarul instalatiilor pentru captarea apei creste prin construirea statiei de la Slobozia-Clinceni, intre Sabar si Arges alcatuita dintr-un numar de 232 puturi cu o adancime de 6-16 m.

In anul 1939 sunt incepute lucrari pentru o captare din raul Arges, in dreptul localitatii Crivina. Apa urmeaza a fi adusa printr-un canal in lungime de 22 km, pana in dreptul localitatii Rosu, inaugurarea are loc in anul 1950 (C. C. Giurescu, Istoria Bucurestilor, Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1979, p. 170).

Intre 1938-1943 in raza orasului sunt forate mai multe puturi, cauzele alegerii acestei modalitati de obtinre a apei datorandu-se unor considerente militare si strategice.

Bucuresti, vedere aeriana, Calea Victoriei si Piata AmzeiMunicipalitatea vizeaza si reteaua de distributie a apei. Bucurestiul nazuieste sa fie Micul Paris, este orasul reprezentativ al tarii, populatia sa creste continuu, se construieste mult. Se fac mari eforturi pentru asigurarea necesarului de apa potabila. Alaturi de aceasta, serviciul public si industria consuma o cantitate mare de apa. O statistica din 1932 arata repartitia apei: 46,69% din apa consumata este utilizata de abonatii particulari, 21,89%  este consumata de autoritati, iar 31,50% pentru stropitul strazilor (Probleme edilitare bucurestene, p. 90) .

La baza retelei de distributie a capitalei ramane planul elaborat de Lindley in 1906. La 1939 orasul este strabatut de 7 artere ce pleaca de la Uzina de la Grozavesti. Reteaua de apa a orasului este impartita in districte, fiecare district are un contor general.

Intre anii 1932-1933, calitatea apei face obiectul unei virulente campanii de presa si datorita descoperirii de catre serviciul sanitar a unor colibacili in Dambovita (Probleme edilitare bucurestene, p. 97). Din aceasta cauza, statia de la Arcuda nu furnizeaza timp de doua luni apa bucurestenilor. Alte critici se refera la faptul ca apa potabila nu este suficienta sau nu are presiune.

Anii 1923-1940 se caracterizeaza prin cresterea preocuparilor municipalitatii, pentru ca Bucurestiul sa fie modern din punct de vedere edilitar. Este reconisderat cadrul juridic si se impun  cetatenilor anumite obligativitati. "Regulamentul pentru executarea, intretinerea si exploatarea  instalatilor  particulare de apa si canal" prevede ca distribuirea apei sa se faca prin contoare si impune obligativitatea abonamentelor la apa si canal pentru proprietatile care aveau instalatiile necesare. "Regulamentul pentru constructiuni si alinieri al Municipiului Bucuresti" prevede ca "puturile nu sunt permise decat pe strazile unde nu exista canalizare de apa si numai cu avizul serviciului sanitar al comunei" (Locuinta Urbana, Bucuresti, 1935, p. XLII). Se prevede ca exploatarea puturilor sa fie facuta numai cu pompa. Daca ne raportam la cresterea populatiei Bucurestiului, numarul abonatilor nu creste foarte mult. In 1929 sunt inregistrati 31660 abonati, in 1932 exista 39908 abonati, iar in 1940 numarul lor ajunge la 59090 (Probleme edilitare bucurestene, p. 91). Reteaua de distributie se mareste, dar totusi daca tinem cont de suprafata orasului, populatie, realizarile sunt insuficiente pentru  a putea vorbi de o raspandire in intreg orasul a alimentarii cu apa "tratata". Multe cartiere bucurestene  nu au o retea de alimentare cu apa si nici canalizare. Spre exemplu in cartierul Grant-Regie la o populatie de 20000 locuitori exista in anii 30 doar doua cismele (Buttescu, p. 135).

Mai ales intre 1880 si 1914 se construiesc in mai multe localitati retele pentru alimentarea cu apa. De multe ori acestea  nu este suficient "tratata", in unele cazuri apa nu este filtrata, dar exista o activitate sustinuta a administratiei si a unor particulari. De cele mai multe ori sunt organizate licitatii. Inginerii straini  proiecteaza si efectueaza  lucrari legate de alimentarea cu apa a oraselor romanesti, dar ei nu sunt majoritari asa cum ne-am fi asteptat. Astfel C. Sfintescu , arata ca numai in cinci orase din totalul de 25 care aveau distributie de apa la 1921 au fost folosite serviciile unor ingineri straini (Raport asupra chestiunii "Lucrari publice", Bucuresti, 1921, p. 43). Cifra este plauzibila daca este sa tinem cont ca in majoritatea oraselor alimentarea cu apa se realizeaza dupa 1906. La aceasta data exista deja o pleiada de ingineri romani de valoare europeana. Optarea pentru ingineri romani se intalneste si in cazul orasului Bucuresti. Un alt aspect al acestei epoci il constituie optiunea, pentru realizarea constructiilor de catre societati particulare. Dupa 1923 lucrarile in Bucuresti vor fi efectuate de U.C.B. cu ingineri romani.

O problema indelung dezbatuta in intreaga perioada a fost cea a costurilor. Bugetul primariei nu acopera ce multe ori nici cheltuielile legate de alimentarea cu apa potabila, deseori se recurge la imprumuturi.

Modelul occidental, comparatia cu marile orase este deseori folosita pentru a arata deficientele sistemului bucurestean de alimentare cu apa. Principalele orase luate ca model sunt Paris si Viena. Elie Radu se opune celor ce criticau folosirea apelor subterane din jurul Bucurestiului, pe motivul costului ridicat prin argumentul oferit de Viena. Acest oras se alimenta la sfarsitul secolului  al XIX-lea din muntii Schrieberg si Raxalpe, iar apa era adusa printr-un apeduct in lungime de 96 km.

Bucurestiul este de multe ori asemanat cu Parisul, dar in privinta sistemului alimentarii cu apa, orasul de pe Dambovita mai are multe facut pentru a egala orasul de pe Sena. Daca in anul 1854, Parisul dispunea deja de 80000 mc de apa , in 1878 aceasta cantitate ajunge la 370000 mc, pentru ca in 1910 sa depaseasca 1000000 mc, 250 litri zi pe cap de locuitor (R. Furon, Problema apei in lume, Bucuresti, 1967, p. 137).

Alimentarea cu apa potabila a avut numeroase efecte pozitive, cresterea nivelului de viata, scaderea numarului de imbolnaviri, o mai buna igiena. Reteaua de alimentare cu apa potabila nu se realizeaza in toate zonele Bucurestiului. Cheltuielile ar fi fost imense nu numai pentru Bucuresti, ci si pentru orasele occidentale. Sa nu uitam ca se pleca de la zero. De mentionat este faptul ca se face deseori apel la imprumuturi. Municipalitatea efectueaza lucrari pentru alimentarea cu potabila ce se realizeaza de multe ori in paralel cu lucrari de extindere a canalizarii, sau a pavarii strazilor. Exista in intreaga perioada dezbatuta tendinta de a se realiza lucrari edilitare plecand din zona centrala. Dupa 1923, zonele vizate pentru sistematizare sunt centrul capitalei, dar si nordul orasului sau in cartierele in care diferitele institutii construiesc vile si blocuri pentru angajatii lor: Pieptanari, Drumul Sarii. Sistematizarea vizeaza  in general mai multe directii: pavarea strazilor, construirea de conducte pentru canalizare si apa, electrificare .

 

BIBLIOGRAFIE

  • Ana Bene si Petre Daiche, Aspecte al dezvoltarii edilitar urbanistice in perioada interbelica in "Materiale de Istorie si Muzeografie", nr.1, 1964.
  • Gheorghe Bratescu, Sanatatea Bucurestilor (1862-1944), Editura Medicala, Bucuresti,1970.
  • D. Buttescu, Apa ce se bea in Bucuresti, Monitorul Oficial si Imprimeria Statului, Imprimeria Nationala Bucuresti,193-.
  • Frederic Damé, Bucarest en 1906, Socec, Bucuresti,1907 (inclusiv fotografiile).
  • Raymond Furon, Problema apei in lume, Editura Stiintifica, Bucuresti,1967.
  • Florin Georgescu, Alexandru Cebuc, Petre Daiche, Probleme edilitare bucurestene, Muzeul de istorie al orasului Bucuresti, Bucuresti, 1966.
  • Constantin C. Giurescu, Istoria Bucurestilor, Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1979.
  • Elie Radu, Alimentarea cu apa a oraselor, Bucuresti, 1903.
  • Mirela  Tarna, Alimentarea cu apa potabila si amenajarea sistemului de canalizare in Bucuresti (1870-1900), in "Materiale de Istorie si Muzeografie", Bucuresti,nr. XII, 1997.
  • Ion Sachelarie, Victor Vijoli, Mircea Moroianu, Locuinta urbana, Tiparul Academic, Bucuresti, 1935.
  • Cincinat Sfintescu, Raport asupra chestiunii lucrari publice, Bucuresti, 1921.

 

{moscomment}