istorie, turism cultural, cultura, istorici, studii istorie istorie, turism cultural, discutii istorie, revista istorie, articole
istorie, cultura, forum istorie, turism cultural, articole istorie citate celebre

Cauta pe site

Utilizator






Parola uitata?

Trafic


Contrareforma catolica din secolul al XVI-lea
Scris de Maria Matei   
Papa Paul al III-Lea de Tiziano VecellioMiscarea de reforma care s-a produs in secolul al XVI-lea in interiorul Bisericii Catolice, ca reactie la reforma protestanta este cunoscuta sub numele de reforma catolica sau contrareforma. Cele doua reforme (protestanta si catolica) au un trunchi comun. Intinerirea Bisericii catolice si evolutia sa spirituala sunt operate in doua timpuri: cel al pre-reformei si perioada posterioara conciliului de la Trento (Jean Delumeau, Le catholicisme entre Luther et Voltaire, PUF, Paris, 1971, p. 33). Pe scurt, contrareforma a insemnat apararea credintei prin apologetica, printr-o reforma disciplinata si doctrinara, prin trezirea credintei si a elanului misionar (Andre Corvoisier, Precis d’histoire moderne, PUF, Paris, 1971, p. 79). Cu toate acestea, persecutiile in numele credintei au fost numeroase in ambele tabere. Reforma catolica a vizat pe de-o parte recucerirea cu ajutorul armelor a teritoriului trecut de partea Reformei protestante, pe de alta parte a fost o modalitate  de a (re)converti masele si de a-si exercita autoritatea asupra nehotaratilor. Notiunea de contrareforma semnifica dorinta deliberata de a face sa dispara protestantismul la nevoie cu ajutorul fortei.
 
Necesitatea unei schimbari in cadrul institutiei Bisericii si a doctrinei sale se impune mai mult ca oricand la inceputul secolului al XVI-lea, epoca a umanismului si a tiparului. Cauzele reformei protestante sunt complexe: cauze de ordin economic, social, politic, aspecte doctrinare si teologice. Primii predicatori ai Reformei faceau parte din randurile clerului, dar nu erau situati in varfurile ierarhiei; acestia nu au avut la inceput intentia de a se desparti de Biserica catolica si de a forma o entitate separata. Se dorea in primul rand o purificare, o reinnoire a Bisericii. Insa, intr-o „institutie” atat de centralizata ca cea a Bisericii romane, reinnoirea nu se putea impune fidelilor prin simplul joc al initiativelor venite de la baza, decat daca ar fi existat asentimentul persoanelor aflate in varful ierarhiei (Delumeau, Le catholicisme ..., p. 34).
 
Reforma catolica se poate imparti in doua perioade: prima perioada caracterizata prin speranta unei intoarceri la unitate a Bisericii catolice, iar cea de-a doua, ce incepe in anul 1541, caracterizata prin resemnarea rupturii si a reorganizarii ambelor tabere. Daca un parlament al crestinatatii catolice s-ar fi reunit inainte de condamnarea tezelor lui Luther si excomunicarea acestuia, este posibil ca schisma sa fi fost impiedicata. Insa Roma a cautat sa evite convocarea unui conciliu cerut cu insistenta de Germania, datorita temerii de dezbateri doctrinare care ar fi putut clatina insasi existenta Bisericii.

Schisma Bisericii catolice a fost cauzata si de indiferenta unora dintre papi fata de aspectele doctrinare si de coruptia clerului, indeosebi a celui superior. Papalitatea se simtea obligata sa-si apere teritoriul, iar guvernarea o antrena sa ia parte la coalitiile internationale. De asemenea, era sedusa de miscarea intelectuala si artistica. Adeseori eforturile papilor de a reforma Biserica s-a ciocnit de rezistenta cardinalilor si a conservatorilor din Biserica. Totusi, eforturi de reformare au existat. De exemplu, intre 1511 si 1527 a functionat „Capela dragostei divine” organizatie neoficiala formata din aproximativ 60 clerici si laici: preocupata de adancirea vietii spirituale (Earle E. Cairns, Crestinismul de-a lungul secolelor, Chisinau, 1992, p. 338). Printre membrii sai amintim pe Giovanni Pietro Carafa (1476-1559), viitorul papa Paul al IV-lea (155-1559) si Gaetano de Tiene (1480-1547).

Papa Paul al III-lea care a pastorit intre 1534 si 1549 a fost cel in timpul caruia s-a inceput reforma catolica. Participant la Conciliul de la Latran, viitorul papa Paul al III-lea, cardinalul Alessandro Farnese (1468-1549) a fost castigat inca de pe atunci de ideea unei reforme in cadrul Bisericii. La 2 iunie 1536 papa Paul al III-lea a anuntat convocarea unui conciliu. Insa pana la deschiderea sa  efectiva, au trecut noua ani, timp in care au fost organizate fortele reformei catolice. In acelasi an 1536, Papa a modificat componenta „Colegiului Sacru” numind drept cardinali umanisti eminenti: Giovanni Pietro Caraffa, Contarini, Sadolet si Pole, care vor pregati programul viitorului conciliu. Acest consiliu al reformei catolice a depus in 1537 un raport prin care erau denuntati urmatoarele abuzuri: cumulul de beneficii, ignoranta clerului, influenta nefasta a operelor lui Erasm. In anul 1541 apelul la convocarea unui conciliu a fost reinnoit ca o contra masura impotriva formarii unui conciliu national german; in acelasi an au avut ultimele tratative privitoare la posibilitatea revenirii unei parti a protestantilor – reprezentati la discutii de Melanchton – la catolicism.

Papa Paul al IV-leaLocul de desfasurare al conciliului a fost ales orasul Trento, din nordul peninsulei italice, dar care la acea vreme facea parte din Imperiului Romano-German. Conciliul de la Trento a avut doua sarcini principale: definirea dogmei si restaurarea disciplinei; insa i-a lipsea obiectivul major: reunirea crestinilor. „Parintii tridentini” vedeau protestantismul ca o revolta de la crestinismul istoric, iar doctrina si practica catolica urma a fi salvata de iconoclasti (The New Cambridge Modern History, vol. III, p. 44). Amintim ca reformatorii protestanti considerau ca adevarata Evanghelie a fost corupta si ascunsa secole de-a randul datorita „monarhiei” papale. Pe plan politic, Conciliului de la Trento i s-au opus doua tendinte: tendinta moderata sustinuta de suverani a caror tari erau impartite de reforma si cea a papalitatii care sustinea mai degraba o ruptura definitiva cu protestantii.

Conciliul de la Trento a avut 25 de sesiuni, prima sedinta a avut loc la 13 decembrie 1545, iar ultima la 4 decembrie 1563. Au existat mai multe serii de sesiuni. Din motive de siguranta – teama de ciuma - cat si din motive politice din martie 1547 pana in 1551 conciliul a fost transferat la Bologna La prima sesiune au participat 30 de preoti. Aproximativ ¾ erau italieni si nu era prezent nici un delegat al protestantilor. La ultima sesiune au participat 255 de preoti.

In opera conciliului se pot distinge trei nivele: al dogmei; exigentele morale si disciplinare; justitia eclesiastica si legaturile intre episcopat si Roma (Delumeau, Le catholicisme ..., p. 63). Conciliul a pus accent pe continuitatea istoriei, definiind sursele credintei. Textele dogmatice contineau respingerea tezelor protestante. Alaturi descrierea Sfanta, Biserica recunostea valoarea traditiilor. La Trento nu s-a dat nici o interdictie credinciosilor de a traduce si de a citi Biblia in limba vulgara. Insa se cerea referinta la Vulgata; numai Biserica catolica avea puterea de a interpreta screrea sfanta. Mai mult, papa si episcopii erau cei care detineau puterile incredintate de Iisus Christos, Sfantul Petre si alti apostoli.

La Trento sacramentele si-au regasit importanta. Participantii la Conciliu au reafirmat credinta in cele sapte sacramente si s-a insistat asupra fortei si puterii acestora. Cu ajutorul sacramentelor omul putea regasi gratia divina. Discutiile asupra casatoriei s-au purtat in ultima sesiune: „starea conjugala nu putea fi plasata deasupra starii de virginitate sau de celibat” (Histoire des conciles, vol. X, tom I, p. 553). A fost afirmata si teza catolica a transsubstantei, Iisus Christos era prezentat sub aparenta vinului, trupul si sangele sau. Mesa era considerata un sacrificiu care reamintea de cel al lui Christos. Conciliul tridentin a stabilit si faptul ca liberul arbitru exista in masura in care Dumnezeu o permite. Botezul avea rolul de a-l concilia pe om cu Dumnezeu. Botezatul devenea mostenitor al lui Dumnezeu. Biserica romana a mentinut credinta in Purgatoriu. Era considerata legitima celebrarea meselor in onoarea Sfintilor.

Sedinta a Conciliului in  biserica Santa Maria Maggiore din TrentoUn al doilea nivel al hotararilor Conciliului este cel al exigentelor morale si disciplinare. Era necesara stabilirea unei discipline in interiorul Bisericii daca se dorea transmiterea mesajului Bisericii catre mase. Se impunea necesitatea alegerii unor buni clerici, de bune moravuri si cu o educatie aleasa. Astfel, in sesiunea a XXIV-a, Conciliul a adresat celor care numeau episcopii, si in special papa, o ruga dublata de o blamare a trecutului.

In ceea ce priveste episcopii acestia trebuiau sa-si exercite una din functiile lor principale si anume de a predica, ei aveau obligatia de a vizita in fiecare an parohiile diocezei lor. Trebuiau sa vegheze asupra preotilor subordonati. Fiecare prelat trebuia sa fie stapan in parohia sa. S-a interzis judecarea de catre episcop a acelora care nu apartineau diocezei sale, fara a exista autorizarea prealabila a episcopului de care apartinea supusul in cauza. Admiterea in preotie se facea prin sustinerea unui examen, care sa dovedeasca conduita si cunostinte religioase. A fost stabilita si obligativitatea preotului de a purta costumul clerical. Conciliul a luat masuri si impotriva clericilor vagabonzi. Nimeni nu putea fi admis in ordinele sacre daca nu dovedea ca poseda un beneficiu ecleziastic suficient pentru a-i asigura supravietuirea.

Cu toata opera de reformare a Bisericii, desi au scazut, abuzurile nu au incetat, iar beneficiile ecleziastice nu puteau fi suprimate fara o revolutie sociala.

Adunarea de la Trento si-a incheiat definitiv activitatea la 4 decembrie 1563. Confirmarea pontificala si deciziile au fost acordate la 26 ianuarie 1564. Doctrina stabilita prin conciliu a fost expusa intr-o forma populara in „Catehismul tridentin” (catehism, DEX, 1998 - expunere a principiilor religiei crestine, sub forma de intrebari si raspunsuri; lucrare in care se expune riguros esenta unei doctrine, a unei conceptii) redactat de catre Carlo Borromeo (Catechismus romanus ex decreto concilii Tridentini ad parochos, 1566). Conciliul a mai hotarat ca traditia sfantului Ieronim referitoare la traducerea Bibliei nu mai corespundea, astfel s-a hotarat realizarea unei noi traduceri. De aceasta traducere s-a ocupat Carlo Borromeo; au aparut doua versiuni ale Vulgatei, in 1590 si 1592, traducere cunoscuta sub numele de „Vulgata clementina”.

Catechismus romanusReforma bisericii catolice s-a sprijinit in buna masura pe ordinele religioase, unele deja existente care au fost reorganizate (augustinii, Francisanii, benedictinii) si inlaturate elementele corupte. In plus, intre 1524 si 1561 au fost create 115 ordine noi (Andrei Otetea, Curs de istorie universala. Reforma si Contrareforma, Bucuresti, 1948, p. 296).

Un ordin nou era cel theatin, care a avut printre fondatori pe Gaetano Tiene si Giovanni Pietro Caraffa. Membrii acestui ordin faceau parte din aristocratie, insa isi propusesera sa traiasca sub regula tripla a saraciei, castitatii, ascultarii.

Capucinii au fost initial o sectie a Franciscanilor. Fondatorul ordinului a fost Matteo da Bascia, iar aprobarea functionarii ordinului de catre Papa a avut loc in 1529. Capucinii s-au dedicat in special ingrijirii bolnavilor si educatiei.

Altele ordine importante erau cele ale barnabitilor (s-a ocupat in special de invatamantul superior), al ursulinelor (infiintat de Angela Merici, aprobat de Papa  in 1544), al carmelitelor (infiintat de Theresa de Avila).

Sfanta Theresa de Avila (1515-1582)Cel mai mare ajutor papalitatii si reformei catolice l-a adus insa „Compania lui Iisus”, care a jucat un rol deloc de neglijat in secolele XVI-XVIII. „Compania lui Iisus” a contribuit la propagarea catolicismului in lumea intreaga. Fondatorul ordinului a fost Ignatiu de Loyola (1491-1556), fost ofiter in armata spaniola, care datorita unei rani primite in 1521 si astfel a imposibilitatii continuarii carierei armelor a luat hotararea de a lupta pentru Christos si de a converti infidelii. A studiat o vreme la Universitatea Alcala din Henares, unde a fost anchetat si arestat  de Inchizitie. Eliberat, a plecat la Paris (1529-1931), unde alaturi de un grup de prieteni (Pierre Favre, Diego Laynez, Francis Xavier, Simao Rodriguez, Alfonso Salmerons, Nicolas Bobadilla) a pus in practica o metoda de rugaciuni si asceza, intitulata „Exercitiile spirituale”. La 15 august 1534 grupul lui Loyola a pronuntat legamintele de la Montmartre, prin care se angajau sa viziteze locurile sfinte si sa salveze sufletele.

Sfantul Ignatius LoyolaIn  1540 Paul al III-lea a acordat printr-o bula papala autorizatia de a fonda un ordin religios, limitat la 60 de persoane, numit „Compania lui Iisus”. Iezuitii cum au fost numiti membrii acestui ordin trebuiau sa fie preoti. Exista o ierarhie inaugurata de noviciat (doi nai dedicati practicilor spirituale), urmata de o practica pedagogica (5 ani) si studiile propriu-zise (4 ani), dupa care erau hirotonisiti preoti (Otetea, p. 298). Legamintele iezuitilor erau cele ale saraciei, castitatii, supunerii, la care se aduga un legamant special de supunere absoluta fata de Papa. Propaganda iezuita a utilizat trei mijloace:  invatamantul, predica, confesiunea.

Dupa ce limitatea numarului de membri a fost inlaturata, iezuitii au ajuns in 1556 la aproximativ 10.000 de membri, in 1650 la 15.500, iar in 1773, in momentul suprimarii Ordinului, iezuitii erau in numar de 23.000, repartizati in 39 de provincii, avand 800 de colegii si 1600 de fundatii (Delumeau, Le catholicisme...). Mai ales in perioada 1550-1650 iezuitii au constituit elementul cel mai dinamic al Bisericii romane.

Consolidarea catolicismului s-a datorat foarte mult dezvoltarii invatamantului. Ordinele religioase si in special: iezuitii, dominicanii, augustinii au jucat un rol de seama in invatamantul teologic. Primele seminarii au fost „Colegiul germanic” creat la Roma in 1552, urmat apoi de crearea unui „Colegiu ungar”, seminarii engleze la Paris, Roma, Saint Omer, seminarii irlandeze la Paris, Roma, Salamanca, seminarii scotiene si un seminar al Provinciilor Unite la Louvain. In Germania si Austria Sfantul Carisius si iezuitii au favorizat crearea de seminarii pontificale: Viena (1574), Dillingen (1576), Olmutz (1578), Fulda (1584. Unele dintre aceste seminarii s-au transformat in universitati sau in academii. In Polonia, un rol important in invatamantul teologic l-a avut cardinalul Hasius. In 1585 colegiul roman creat de Ignatiu de Loyola a devenit Universitatea gregoriana. Importante universitati catolice au fost create in decursul secolelor XVI-XVII la Dillingen, Douai, Olmutz, Gratz, Munster, Nagyzombat.

Recucerirea pozitiilor catolice din Germania de Sud a fost in mare masura determinata de crearea colegilor si a universitatilor.

Secolul al XVI-lea este si marele secol al misiunilor romano-catolice: in America latina,  China (unde a predicat Matteo Rici),  Japonia (Francis Xavier),  India (Robert de Nobili), Filipine. Mare parte a acestor misiuni au fost opera iezuitilor.

Sfantul Francis Xavier (1506-1552), pictura de Paul Peter RubensConsolidarea Bisericii romane s-a srpijinit si pe o institutie deja existenta: inchizitia si alta noua creata in secolul al XVI-lea: Congregatia Indexului.

Inchizitia isi are originea in lupta impotriva albigenzilor din sudul Frantei de la inceputul secolului al XIII-lea. Inchizitia romana a fost proclamata printr-o bula papala in anul 1542 de catre papa Paul al III-lea. Era condusa de Congregatia Sfantului Oficiu. Tribunalele compuse in special din teologi dominicani urmareau si judecau suspectii. Inchizitia avea sarcina de a pedepsi erezia. A fost abolita in 1854. In istoriografie a fost accentuata cruzimea Inchizitiei, in special a celei spaniole, dar care nu a fost totusi cu nimic mai dura decat tribunalele ce judecau ereticii din tari ca Anglia (a se vedea condamnarile la moarte ale catolicilor din timpul Elisabetei a II-a) sau Germania.

Comgregatiei Sfantului Oficiu i-a fost incredintat in 1543 si intocmirea Indexului cartilor interzise, iar in 1587 s-a constituit o congregatie a Indexului. Cartile considerate imorale si eretice erau interzise de a fi citite de catre supusii catolici. Primul Index al cartilor interzise a fost publicat in anul 1564, iar in 1566, „Index Librorum Prohibitorium”. Nici o carte cu subiecte religiaose nu putea fi imprimata fara autorizatia congregatiei indexului. Catalogul cartilor interzise a fost abolit in 1965 de catre papa Paul al VI-lea.

Reforma catolica a intampinat o serie de dificultati si in tarile in care majoritatea locuitorilor ramasesera supusi Romei. Franta  a refuzat de a integra deciziile conciliului de la Trento printre legile constitutionale ale regatului. Regele spaniol Filip al II-lea a recunoscut deciziile conciliului in teritoriile sale, cu conditia ca aceste hotarari sa fie aplicate sub rezerva drepturilor sale regale (Delumeau, Le catholicisme ..., p. 64).

Renasterea catolica a fost franata de o serie de elemente: inertia oamenilor Bisericii, dorinta de imbogatire. Recucerirea teritoriilor pierdute de catolicism a constat pe de o parte prin misiuni, crearea de colegii, universitati pe de alta parte a vizat recucerirea cu ajutorul armelor. Mijloacele financiare ale Romei erau relativ limitate, astfel castigarea de teritorii s-a datorat in principal suveranilor, si mai ales a Habsburgilor. Suveranii de ambele parti ale baricadei (protestanti sau catolici) aveau nevoie de un cadou de referinta pentru a-si justifica dorintele de expansiune.

Odata cu pacea de la Augsburg (1555) unitatea religioasa a Europei occidentale a fost taiata in doua blocuri confesionale. Astfel catolicismul era preponderent in sud (in zona mediteraneeana), in Irlanda (ramasa la catolicism in primul rand din ratiuni politice). In Germania de sud, Austira, Boemia, Polonia, o parte din Ungaria reforma catolica a reusit sa elimine in buna masura protestantismul. In Franta, ambele confesiuni erau bine reprezentate, iar lupta dintre protestanti si catolici a luat forma unui razboi civil.

Blocul protestant era reprezentat de: lutheranism (in Germania de nord si est, in regatele scandinave si dependintele lor Finlanda si Islanda, calvinism (in Scotia), anglicanism (Anglia). Exsita o zona de disputa care cuprindea Tarile de Jos, Franta, cantoanele elvetien, Imperiul habsburgic, Ungaria, Polonia, Renania.

Conciliul de la Trento a dezbatut si problema artei (scupltura, pictura) si a muzicii, intr-o societate care se voia cu adevarat religioasa. S-a luat hotararea ca arta sa fie subordonata si pusa in serviciul Bisericii catolice. Disciplina programului ideologic si estetic al artei era urmarit de Inchizitie si de ordinul iezuit. Se considera ca muzica sacra era muzica ce insotea textele sacre, trebuia sa se subordoneze textului si functiei liturgice si nu avea voie sa includa sunete si melodii indecente. Giovanni Palestrina (cca. 1524-1594) este reprezentantul prin excelenta al acestei muzici polifonce. Operele sale proclama spiritul triumfator al contrareformei.

 

BIBLIOGRAFIE

  • John Bossy, Crestinismul in Occident, 1400-1700, Humanitas, Bucuresti, 1998.
  • Earle E. Cairns, Crestinismul de-a lungul secolelor, Chisinau, 1992.
  • Andre Corvoisier, Precis d’histoire moderne, PUF, Paris, 1971.
  • Jean Delumeau, Le catholicisme entre Luther et Voltaire, PUF, Paris, 1971.
  • Idem, Naissance et affirmation de la reforme, PUF, Paris, 1965.
  • Idem, Religiile lumii, Humanitas, Bucuresti, 1996.
  • Charles-Joseph von Hefele, Histoire de conciles d’apres les documents originaux, vol. IX si X, Paris, 1938.
  • Andrei Otetea, Curs de istorie universala: Reforma si contrareforma, Bucuresti, 1948.
  • Luce Pietri et Marc Venard, Le monde et son histoire. La fin du Moyen Age et les debuts du Monde Moderne du XIIIe siecle au XVIIe siecle, Bordas et Robert Laffont, Paris, 1971.
  • Keith Randell, Reforma catolica si contrareforma, All, Bucuresti, 2001.
  • The New Cambridge Modern History, vol. III, The counter Reformation and Price Revolution, Cambridge University Press, 1968.
  • Leopold Willaert, L’eglise au lendemain du Concile de Trente. La restauration catholique (1563-1648), Namur, 1960.
{moscomment}